Clipă, stai! Ești atât de frumoasă…

azi mi-am dat seama că sunt departe de casă. departe de tine. toată ziua mi-a fost rău: capul mi-a bubuit, nu mă puteam concentra, am început să plâng de durere…mă rog. într-un final am reușit să mă mai calmez. am mâncat, mi-am luat pijamalele mele îmbulinate și m-am băgat în pat după ce am băut o cană mare de lapte cald. am închis ochii, dar ceva era în neregulă. i-am deschis, mi-am ridicat capul…nimic. m-am așezat din nou pe pernă, m-am întors cu fața la geam, am stat așa pentru 17 secunde. m-am întors. ceva nu era în ordine. ceva nu era la locul lui. m-am întors pe spate și am stat așa, uitându-mă la tavan. într-un final mi-am dat seama ce e în neregulă și am strigat: “MAMAAA!”, dar n-a venit nimeni să-mi stingă lumina.

something funny as shit

Chestie gasita pe un blog :

voi chiar credeti ca bubico primea zahar?!?!

“

cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de zahăr:

- Cui îi place zăhărelul?…

Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!

- Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel?

Bubico: Ham! Ham!    “ rahatu asta e din caragiale. bubico. daca nu ati auzit de caragiale sunteti idioti si iesiti de pe blog acum. sa  gandim un pic empiric si sa analizam situatia. eu nu cred ca bubico primea zahar, eu cred ca era pe cocaina la cum facea si la cat de hiperactiv era . avea filme dinalea cu caini, stiti voi, hai ca toti am avut asa ceva la un moment dat. daca ii analizam comportamentul ne putem da seama clar ca baiatu asta primea doza zilnica de droguri chiar de la masa. si nenea caragiale a ascuns asta ca sa nu va prindeti voi. urmatoarea replica e: cine vrea laptic? va las pe voi sa gasiti subtilitatea in asta. pupici , M

Fictiune [in constructie]

Astăzi m-am trezit ca în poveştile cu prinţese: soarele se strecura pe fereastra deschisa si imi mangaia obrajii, iar pasarelele ciripeau dulce. Am deschis ochii si am vazut aleaa cocosata de verde din fata camerei mele. M-am spalat pe dinti si m-am uitat in oglinda-parul ravasit ma amuza; nu stiu din ce motiv era cret si anormal de pufos. Am zambit si mi-am baut cafeaua din cana mea cu catei. Pentru prima data mama imi lasase destui bani pentru tigari pe masa din sufragerie si tot pentru prima data am gasit Dunhill negru la magazinul din colt. Am terminat de repetat o piesa in doar 40 de minute si am plecat sa ma plimb in parcul linistit de langa studio. “I guess I never saw that taxi…”

*ŢRRR! Ţrrr! TRRRR! Ţrrr! ŢRRRRrRRRrrRR!*

Alarma nenorocita a ceasului de pe noptiera care parca suna intrarea in celule. L-am izbit pentru a nu stiu cata oara de perete, dar a continuat sa zbarnaie. Ale dracu’ nemtisme! O caldura infernala imi ardea fata asa ca am intors spatele. Nu mai puteam adormi-de afara s-a auzit primul tramvai care mi-a zguduit peretii camerei inguste si intunecate. Am deschis ochii si am vazut pe fereastra blocul jegos din fata, unde se aduna drogatii in fiecare zi de post(miercurea si vinerea de la sapte seara). M-am spalat pe dinti si m-am pisat pe mine de durere cand apa sloi a ajuns la maseaua de minte care imi creste. Macar sunt viu... si am scuipat. M-am uitat in oglinda: de ce pana mea am parul cret? Arata a nespalat. Cafeaua se racise, iar tata probabil ca imi bause deja de ore bune banii pe care ii stransesem si ii lasasem pe masa din sufragerie. M-am cautat prin toate buzunarele pantalonilor si am gasit maruntis cat sa imi ajunga de un pachet de Snagovpe care l-am luat de la eternul bar de cartier de la colt de unde am luat si eternii 50ml de Polar. Cele patru ore in care am tot incercat sa imi iasa tobele au fost in zadar, unde mai pui ca din juma’ in juma’ de ora ma trezeam cu vecinii la usa, iar ultima oara mi-am luat si amenda. De nervi, am iesit din casa sa stau pe banca din fata blocului meu mizer. Am aprins un Snagov si mi-am scuipat plamanii.

[...ce-ai fi azi sa ma lasati dracului in pace?!]

La multi ani, Raluca![facebook]

băi, să-ţi zic. azi am văzut un tip mişto la universitate, e de acolo de la UCN(danemarca, facultatea de arte)… şi, ah… arată aşa bine… doamne.. şi e rrit şi înalt, şi chiut, şi chipeş….tare chipeş. da, da. ah…şi mai era şi suuuuper deştept… şi, doamne, avea nişte mâini 8-> aşaaaaaa… de vis! şi ochii… da, ochii. i-ai fi pozat tu zi lumină! :”> şiiiii am vorbit o groazş(el e anul 2 acum), în mare parte despre facultate(logic!). şiiii am luat legătura şi cu vară-sa de acolo şi o să stau la ei. woaaaaaa! şi am aşa (^___________^) un zâmbet pe mufă. şi, şi, şi, şiiiiii i-am arătat contul tău dA şi a zis că dacă te-ar fi cunoscut mai devreme, şi-ar fi trecut jumătate din sesiune cu tine ca model în proiectele pe care le-au avut ei acolo. şi cică facultatea plăteşte tot. şi eu am rămas
-adică…i-ar fi plătit bilet, casă, masă?
-pai…da. că ei fac orice ca să le fie bine stundeţilor lor.
- . damn!
- dacă aş fi avut un banuţ de fiecare dată când am primit reacţia asta….
deci, da. cică esti tare oacheşă.

şi îţi dai seama că în cazul ăsta tu o să mă vizitezi des, nu?

ah, da….
Erhem! Erhem!
La muuuuuulţi muuuulţi ani de sănătate
de cuc fain să ai tu parte!
banu’ să vină cu tona
ca să ai să-ţi plăteşti bona,
că (logic!) o să fii femeie d-aia de succes
să te doară la banana, să n-ai niciun stres!
etcetera etcetera… ^_^

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>:D<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

so…all kids have squirrels. :)

Să fi fost surd şi tot puteai auzi răcnetele pe care Miruna le scotea din plămânii ei mici. Dacă te apropiai de uşa camerei unde se aflau cei trei: Ionuţ, Roxana şi Miruna, puteai auzi mai clar că ce scotea micuţa pe gură nu era altceva decât triluri de râsete zdravene.
Curtea avea 2 clădiri. În cea din faţă erau 2 dormitoare, o prispă şi un hol în care se punea bradul de Crăciun. Asta era clădirea principală. Cea de-a doua, mai retrasă, era formată dintr-o singură încăpere, cea în care se aflau cei trei acum.
Era una din serile alea de vară în care mii de greieri rockăiau atmosfera, iar minunaţii licurici gangsteri nu ezitau să-şi etaleze care mai de care bling-blingurile.
-Ce-i cu gălăgia asta?
-Eh, râdem şi noi de ce poate să gândească Miru.
-Ionuţ, ştii că am nevoie de odihnă, mamă.
-Ne pare rău. Promit că o să fim mai liniştiţi.
-Ei, lăsaţi-i în pace, tanti. Nu vedeţi ce se distrează? interveni în discuţie Roxana.
-Hai, toată lumea la casele lor. Vă mai vedeţi şi mâine.
-Eu nu vreau să merg acasă, tanti. Eu vreau să mai stau la tine.
-Nu se poate. Ai şi tu părinţi care întreabă de tine. Du-te să stai şi cu mămăiţa ta.
Se lăsă o linişte din aia nenorocită când toţi copiii se simt neputincioşi sub presiunea imensă ale ochilori maturi ce se prăvălesc ca nişte bolovani de oţel peste trupurile lor firave.
-Nu vreau să mai treci pe aici, ai înţeles?
-Dar de ce, mamă? Că doar râdeam! începu să urle Ionuţ.
-Haideţi, tanti, că nu faceau gălăgie, încerca Roxana să-i apere pe micuţi.
-Nu-mi pasă. Tu (arătând cu degetul monstruos spre Miruna) du-te acasă, iar voi doi la culcare. Acum! …şi să nu mai treci pe aici!  strigase spre micuţa care închidea poarta în urma ei cu capul încă plecat.

***

Primele două ore pe bicicletă şi deja avea genunchii ferfeniţa. Trecuseră doi ani de când nu mai intrase în curtea Tudoriţei să se joace cu Ionuţ. Nici nu-mi mai dau seama când a trecut timpul. Nu mai putea să stea în picioare de durere, dar nu conta. Trebuia să încerce. Deja acel Pegas reprezenta acum încercarea vieţii ei ce i-a fost scrisă de mâna destinului. Mă apucă şi râsul când îmi aduc aminte. Bunica ei era destul de departe, mai ales acum când se chinuia să rămână în picioare. A mers pe uliţa ce ducea spre casă până în dreptul celei unde locuia Ionuţ cu mama sa. N-a mai putut. Ionuţ o privea neputincios printre şipcile gardului. S-a uitat în ochii lui Miru şi…
-MAMĂĂĂĂ! Nu-mi paaasăăăăă!
A deschis poarta cu o rapiditate ciudată pentru un puşti de numai 8 anişori, şi-a dat tricoul jos, a aşezat-o pe micuţă pe el şi-a târât-o până la cişmeaua din curte unde a spălat cu grijă de pietricele, sânge şi piele smulsă, genunchii micuţi şi încă de pe atunci rotunzi ai Mirunei.

[Aveam numai 6 ani când am realizat că ne avem pe viaţă.]

P.S. Mulţumesc lui tanti care ne-a pus în practică curajul şi ne-a întărit prietenia.

Toate la timpul lor

• Când o să mai creşti o să îţi cumpăr o pereche de role şi o să te învăţ să mergi.
• Nu e destul de iarna să mergem la munte acum. Stai să mai ningă şi mergem peste 2 săptămâni.
• Nu, Miruna! Eşti prea mică să mergi anul ăsta în Vamă singură!
• Nu încerca să fumezi. Ai plămânii încă în dezvoltare./Dar mamă, am 20 de ani! Până când se dezvoltă?!
• Nu am timp acum de un copil…când cariera mea e într-o continuă ascensiune.
• Lasă că îmi găsesc eu pe cineva de iubit mai încolo, nu acum.
• O să învăţ eu să aranjez nişte flori într-o vază la un moment dat, nu îmi trebuie acum.
• Vizita aia la casa părinţilor mei mai poate să aştepte. Acum trebuie să mă duc la lucru.
• Nu mergem azi la ştrand. Vreau să dorm. Avem timp altă dată.

De ce să le facem pe toate când trebuie? De fapt “când” ăsta când e? Şi mai ales de ce trebuie? Iar “trebuie” de ce “când”?

Toate la timpul lor
Am scris asta într-o lucrare la fizică la un exerciţiu din ăla cu “la ce oră vor ajunge trenurile A şi B dacă…”. Nu mi-a folosit nici măcar atunci. Am luat un 4 cât mine de mare.
“Când” e “toate la timpul lor”, dar “trebuie” nu se traduce nicicum.

Azi era să mă calce tramvaiul. Mergeam pe culoarea VERDE a semaforului pentru pietoni, maşinile aveau roşu. Toate staţionau, mai puţin biletul meu spre dincolo. Mă grăbeam să ajung acasă aşa că am fost prima care a pus piciorul pe trecere. Aveam căştile în urechi şi ascultam Deliric1-Ştiu pe cineva. La jumătatea şoselei am simţit că mă smuceşte o mână din spate şi în următoarea milisecundă un trmavai a trecut prin faţa mea la câţiva centimetri de mine. Versurile pe care le ascultam acum erau:
“ca să trăiască 100 de ani şi la bere zice pas,
da’ a avut un accident. Mâine merg la parastas.”
M-am căcat pe mine de frică. Am început să tremur, iar pe drumul spre casă m-am tot gândit la toate ştirile cu “tinerii omorâţi înainte de vreme” şi la titlurile lacrimogene de la ora cinci cu “RESPINS la examenul vieţii” (că tot dau bacu’ săptămâna viitoare), cu comentariile dramatice de rigoare.

Ce penibil! Să mor călcată de tramvai, mă gândeam.
Nici nu ştiu ce e mai de căcat: să mori aşa sau să apari la ştiri că ai murit aşa şi să ajungi subiectul de discuţie al telespectatoarelor OOtv şi “Noră pentru mama”.

Am ajuns acasă şi am început să plând. Am realizat că n-am făcut o groază de lucruri faine în viaţă şi că n-am trecut nici măcar printr-un sfert din toate greşelile ei. Un amic a vrut să mă calmeze încercând, în zadar, să mă înveselească dându-mi exemple că nu sunt o inaptă şi că am o impresie tare proastă despre mine cu care el nu e deloc de acord. Too bad, dude.

Toate la timpul lor…
Dar dacă “timpul lor” nu mai vine? Sau dacă “toate” nu încap în “timpul lor”? Mie mi-e tare teamă de “când” ăsta, iar “toate” pare aşa mult…

hmmm… Niciodată n-am mâncat praz, cremă de nuga, smântână şi boabe de cafea deodată. Toate la timpul lor.
Pentru mine “când” e acum, iar “toate”-dubioasa şi posibil scârboasa combinaţie. Las’ acum că cine ştie…poate mâine mă împuşcă mascaţii când duc gunoiul.

[şi îi dai şi una-n mufă să vadă cine e bossu']

“To Do” list II

Aici
la mine
plouă.
Şi plouă des.
Bălţi
la tot pasul.
Oameni morcoviţi.

Visez urât uneori.
Mă trezesc şi
plâng.
Şi mă trezesc des.

“Plângi mult?”
m-a întrebat
într-o dimineaţa jilavă.
“Nu. Mă trezesc doar des.
De ce cazi?”
“Sper să mă sinucid.”
“Reuşeşti?”
“Nu. Te trezeşti
pres des.”
//

“Nu zâmbesc. Nu pot zâmbi. Nu mă pot nici încrunta. Am doar o gura şi atât. Care cască mult. La o anumită oră îmi place să dorm. Mă trezesc întotdeauna.”